1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Opinie: Ion Druță, dihotomiile unui scriitor

11 octombrie 2023

Pe 28 septembrie 2023, a murit la Moscova scriitorul basarabean Ion Druță. Avea 95 de ani. Luni, 2 octombrie, zi în care a fost înmormântat la Soroca, a fost declarată zi de doliu național în Republica Moldova.

https://p.dw.com/p/4XOPz
Ion Druţă, scriitor din Republica Moldova
Scriitorul basarabean Ion Druţă (1928-2023)Imagine: Mihai Potarniche

Dispariția unei mari personalități culturale a servit mereu prilejul unor evocări, elogii, comentarii, digresiuni lirice. Și-a avut primul său moment de glorie postumă și Ion Druță, dar și reaprinderea unor polemici, uneori dincolo de limita decenței. I s-a luat la refec opera literară – adulată de unii, contestată de alții sau privită c-un scepticism legitim de cititorii adepți ai altor formule de creație. Dar mai ales au fost atacate prestația publică, luările de atitudine, publicistica lui Ion Druță de după 1991, din anii independenței Republicii Moldova, care în bună măsură i-au contrazis imaginea „disidentului”, cultivată înainte de 1989.

Un reformator al prozei române din stânga Prutului

Ion Druță are meritul de a fi adus un suflu proaspăt în literatura moldoveană a începutului anilor ‘60, sufocată de proletcultism și luptă de clasă. Romanele „Frunze de dor” (1957), „Povara bunătății noastre” (1963), nuvelele „Sania” (1953), „Murgul în Crimeea”, „Ultima lună de toamnă” (1975), „Toiagul păstoriei” (1984), „Horia” (1973) ș.a.; piesele „Casa Mare” (1959), „Doina” (1968), „Păsările tinereții noastre” (1971), „Frumos și sfânt” („Sfânta sfintelor”, 1974), „Cervus divinus” (1975), ș.a., aduceau în prim-plan valorile rusticității primare, vorbeau despre „sufletul” acestui popor, debusolat, îndepărtat de rădăcinile strămoșești, încercau o resuscitare a autenticului și a surselor identitare.

Druță nu a fost singurul în subversiune. Proza basarabeană a cunoscut în anii ’60 un reviriment datorită romancierilor Vladimir Beșleagă cu „Zbor frânt” (odiseea dramatică, pe timp de război, a unui băiat, Isai, plecat în căutarea fratelui său trecut de cealaltă parte a Nistrului – un adevărat „Styx” al disperării și obscurității); Aureliu Busuioc cu „Singur în fața dragostei” (intelectualii confruntați cu nomenclatura coruptă a satelor, complexitatea și rafinamentul erosului); Vasile Vasilache în „Povestea cu cocoșul roșu” (aventura crengiană a unui bouț și a stăpânului său). Era perioada „dezghețului” instituit de Hrușciov după denunțarea cultului personalității lui Stalin, așa încât dogmatismul sovietic primea o lovitură în plex cu aceste scrieri care recuperau umanul și naționalul, denaturat de regimul sovietic.

Rolul scriitorilor mai-sus pomeniți, ca și al lui Grigore Vieru în poezie (au fost și alții) nu poate fi minimalizat. În lipsa accesului la literatura română contemporană (peste deschiderea din anii ‘60, când în Basarabia au putut pătrunde cărți și reviste românești, a căzut prea repede oblonul brejnevismului), ei au oferit o înnoire de limbaj și de viziune artistică, acreditând modele de literatură adevărată pentru generațiile ce veneau după ei.

Copertă | Carte a scriitorului Ion Druţă
Volumul Povara Bunătăţii Noastre sdemnat de Ion Druţă

Refugiul la Moscova, o rampă de lansare

Druță a intrat însă prea curând în vizorul nomenclaturii locale de la Chișinău. Ivan Bodiul, prim-secretarul partidului comunist din RSSM, un „terminator al naționalismului românesc din Basarabia”, și-a făcut din scriitor un inamic personal, așa încât autorul „Frunzelor de dor” s-a mutat cu traiul la Moscova, în 1969, unde, în mediul mai liberal din capitala imperiului, a intrat pe un circuit al afirmării spectaculoase, devenind un „scriitor reprezentativ” al popoarelor din URSS (de felul altor literați talentați din republicile sovietice, preluați oportun de Moscova). Cărțile sale se traduc în rusă, dar și în alte limbi, piesele sunt montate în imperiu dar și peste hotare, chiar și la Paris, evident, prin contribuția oficialităților sovietice. Tot la Moscova, Druță, care scria deja în rusă, a publicat romanele „Clopotniţa” (1972), „Întoarcerea țărânei în pământ” (1974) și „Biserica Albă” (1983).

Din nou, Druță n-a fost un caz singular. La Moscova își găsiseră refugiul și afirmarea și alți oameni de cultură basarabeni, cei mai remarcabili dintre aceștia fiind cineastul Emil Loteanu și actorul și regizorul de teatru Ion Ungureanu – doi artiști care au lăsat urme importante în cultura națională și nu doar.

Epoca Gorbaciov l-a găsit pe Ion Druță în postură de mesager cultural al perestroikăi. În jurul său s-a dezvoltat o întreagă mitologie. S-a spus că ar fi făcut parte din suita lui Gorbaciov de la Malta, unde sovieticii și americanii au discutat despre înlăturarea Cortinei de Fier. Radio Europa Liberă difuza în preajma revoluției române un eseu al lui Druță intitulat „Cine a stins lumina în România?”. S-a speculat că era un text codat, care transmitea un semnal pentru schimbarea dictatorului cu o garnitură „perestroikistă” în frunte cu Ion Iliescu, cel care chiar în 22 decembrie 1989, avea să acuze „întinarea nobilelor idealuri ale socialismului” de către Nicolae Ceaușescu.

Virajele moldoveniste ale lui Druță după 1991

Ion Druță a descins la Chișinău, după ani lungi de „exil aurit” la Moscova, în toiul mișcării de emancipare democratică și națională, și a fost întâmpinat ca un profet. Cât de mult conta pe atunci cuvântul unui scriitor renumit!... Atunci, în 1990-1991, s-au auzit în discursul lui Ion Druță și primele declicuri moldoveniste. Întrebat la acea primă întâlnire memorabilă de la Uniunea Scriitorilor din Moldova despre nevoia trecerii la alfabetul latin, Ion Druță s-a arătat sceptic, invocând alte urgențe ale momentului. Această atitudine ambiguă a contrastat puternic cu pledoaria sa de la Congresul al III-lea al scriitorilor moldoveni din 1965, în plin regim sovietic, când Druță, susținut de alți confrați, a cerut adoptarea alfabetului latin în locul celui chirilic, care schimonosea limba și conștiința națională a moldovenilor.

Criticii săi invocă și participarea lui Druță la congresul „Casa noastră – Republica Moldova”, un forum agrarian prezidat de președintele Mircea Snegur, în februarie 1994, la care s-a încercat o justificare a unei statalități moldovene separate de România. În aceeași linie, patriarhal-autarhică, au fost și „predicile” lui Ion Druță de la Televiziunea Publică a Moldovei, de Crăciunul pe stil vechi (7 ianuarie), unde a fost invitat ani la rândul sub guvernările Snegur și Lucinschi.

Copertă | carte a scriitorului Ion Druţă
Ion Druţă, volumul Biserica Albă

Publicistica sa din acei ani uza un limbaj aluziv, parabolic, excesiv metaforizant. Maestrul Druță scria despre „corbii negri” care rup din carnea țărișoarei, fără să indice sursa răului. Profesa un creștinism vag național, mai degrabă pravoslavnic, reticent față de modernizare și europenizare. Nici n-avea cum să fie altfel: Druță locuia la Moscova, impregnase climatul ideologic de acolo, dar era și un orgoliu al diferențierii față de cei de acasă – confrați prea repede autodeclarați „scriitori români” – și o irepresibilă tentație de „întemeietor de țară”.

Testamentul lui Ion Druță

Multiplu premiat și decorat, făcut membru de onoare al Academiei Române după 1990, Druță a fost un „scriitor cu două patrii”, cum se autodefinea el însuși. „Patria mare” – fosta URSS, ba chiar întregul areal al ortodoxiei răsăritene, observa criticul și istoricul literar Bogdan Crețu într-un foarte pătrunzător eseu publicat în „Dilema Veche” și în „Contrafort”, în toamna lui 2021. Și „patria mică” – Basarabia. Acolo, în patria mică, la Soroca, într-un testament publicat la moartea scriitorului (text intens comentat pe rețele), a vrut să fie înmormântat prozatorul. În același testament, Ion Druță spune, oarecum surprinzător pentru critici săi, că s-a născut în „Regatul României” și că a scris în limba română (nu în „moldovenească”).

O recuperare pe ultimii metri? O răscumpărare a ezitărilor, a opțiunilor sale discutabile de până atunci?... Nu vom ști niciodată sau poate că vor apărea postum niște mărturisiri despre ce era în sufletul lui Ion Druță, despre cum și-a trăit criza de identitate – un spirit răstignit între lumea românească, cea căreia îi aparținea la modul profund și reticular, și spațiul slav, ortodox, adoptat dintr-o ispită a vanității și măririi.  

Cu toate contradicțiile lui, Ion Druță este un scriitor reprezentativ pentru destinul Basarabiei. Opera sa, scrisă într-o pitorească limbă română, ușor arhaizată, ilustrează dihotomia omului „dintre ape”, care a trebuit să fie „înțelept”, adică șiret, maleabil, proteic, pentru a supraviețui, să spună una și să gândească alta... „Omul druțian” speră că istoria poate fi îmblânzită, prin acceptare și adaptare, iar răul dacă nu înfruntat, măcar păcălit. O filozofie evazionistă, specifică Basarabiei, dar proprie, cred, și altor teritorii disputate.

Vitalie Ciobanu | Corespondent DW la Chișinău
Vitalie Ciobanu Colaborator permanent al DW din 2022.