Monika Băluțescu, arhitect din Germania

Când a ajuns în „câmpul muncii”, la proiectare, la ICRAL, își amintește că directorul, la fiecare ședință, își începea discursul cu vorbele: „Proiectarea e niște jigodii!”, indiferent de tema ședinței.

Monika și colegii ei erau tineri, atunci se amuzau. Dar n-au uitat niciodată cum și-au început cariera de arhitecți în România comunistă.

A trăit cutremurul din ’77 numărând și inventariind pagubele enorme din București. „Din martie până în toamnă am lucrat pe teren, la evaluări de daune”, spune ea în interviul care urmează, „a fost perioada cea mai deprimantă, în contact cu necazurile oamenilor loviți de calamitate”. Apoi a venit alt „cutremur”, cel care a mutilat fața Bucureștiului: Casa Poporului.

„Era ceva apăsător în timpurile acelea”, spune acum Monika Băluțescu. „Nu lipsa produselor alimentare sau frigul din case, sau discursurile găunoase, interminabile de la televizor, te deranjau cel mai mult, ci ideea că trăiai tot timpul într-o dublă morală. Cumva tot știai că mai există și altceva, care poate se numea libertatea de gândire și exprimare. Mi-am dorit să plec.”

Ajunsă în Germania a lucrat la început ca translator, apoi ca arhitect. Iar din 2010 se ocupă alături de prietena sa Livia Gramma Medilanski, fostă gimnastă stabilită la Düsseldorf, de o asociație, „Atheneum”, pe care au înființat-o pentru a schimba imaginea României în străinătate. Ideea pleca de la faptul că în Düsseldorf există Palatul Jägerhof, care a fost reședința Casei princiare Hohenzollern-Sigmaringen.

De aici, la 20 aprilie 1866, Karl-Eitel Friedrich von Hohenzollern-Sigmaringen pleca incognito spre București, unde, la 26 martie 1881, era proclamat Rege al României.

Am purtat această discuție cu Monika Băluțescu încercând să aflăm cum poate re-naște în sufletul unui emigrant din comunism, dorința de a apăra locul care atunci, l-a dezamăgit.

PRESShub: Ați studiat arhitectura în România și apoi ați emigrat în Germania. Ce a însemnat să fii arhitect în România comunistă. De ce, când și cum ați plecat din țară?

Monika Băluțescu: Amintirile despre această perioadă sunt un amalgam de imagini atât de diferite… După absolvirea facultății am fost angajată la I.C.R.A.L., la proiectare. Am întâlnit oameni cumsecade, figuri ciudate, caragialești, erau mostre de caractere pentru toate categoriile umane. Când ne aduna în sala de ședințe pe toți, ingineri, desenatori, muncitori de la centre, directorul ne privea urât și își începea invariabil discursul cu vorbele: „Proiectarea e niște jigodii”, indiferent de tema ședinței.

La Proiectare erau totuși niște intelectuali, oameni trecuți prin învățământul superior, deci, „demni” de un dispreț profund! Dar eram încă tineri, capabili să ne amuzăm de atâta prostie...

La un moment dat, câteva zeci de arhitecți din București au fost detașați la Sala Polivalentă pentru a lucra – timp de vreo trei luni, cred – la celebra machetă a orașului, concepută în urma dorinței președintelui de a schimba fața capitalei după ideile megalomane, pe care le-a și pus, de altfel, în practică. Eram și eu printre ei. Se năștea Casa Poporului.

Am asistat apoi la demolarea unor cartiere istorice, clădiri valoroase, mutări și ascunderi de biserici, asta dacă aveau norocul să nu fie rase de pe fața orașului.

Ceva era apăsător în timpurile acelea. Nu lipsa produselor alimentare sau frigul din case, sau discursurile găunoase, interminabile de la televizor te deranjau, ci ideea că trăiai tot timpul într-o dublă morală. Cumva tot știai că mai există și altceva, care poate se numea libertatea de gândire și exprimare. Mi-am dorit să plec. Nu am reușit să ajung nici măcar într-o excursie până la Ruse, în schimb soțul meu, surprinzător și paradoxal, a primit aprobare pentru o vizită la rude în RFG. I-am spus că dacă se întoarce, divorțez.

Ceea ce a urmat, a fost probabil cea mai grea încercare pentru amândoi. Era anul 1981. El nu era fericit acolo, singur, luptându-se cu limba germană pe care nu o cunoștea, cu toate demersurile pentru a obține azil politic, iar eu, acasă, cu actele de reîntregirea familiei depuse, cu locuința pe care a trebuit să o predau colegilor de la I.C.R.A.L., cu mutarea disciplinară de la locul de muncă și vizitele săptămânale la oficiul de pașapoarte ca să întreb dacă mi-au venit „formularele mari”.

Cine a trecut prin asta, știe precis despre ce vorbesc! Cam atunci Ceaușescu avusese ideea că cei care voiau să plece trebuia să plătească taxele de școlarizare. De unde zeci de mii de dolari? Am ajuns în Germania abia după doi ani, în 1983.

Citește și: România care decolează cu Wizz-ul. Cum poți ajunge cineva într-o țară care nu e a ta

Cum a fost adaptarea în Germania?

Eu m-am adaptat mai ușor, oricum femeile sunt mai flexibile. Știam și limba germană. A fost o plăcere să observ obiceiuri din alte locuri, să trăiesc, în sfârșit, versiunea mea despre o viață civilizată și să înțeleg, până la urmă, cum funcționeză o democrație.

Am umblat din nou la școli. După școala de limbă germană, care a fost o etapă necesară spre înțelegerea funcționării unei societăți atât de diferite, a urmat o școală de 18 luni, care mi-a oferit o diplomă de secretară.

Citiți interviul integral pe Presshub.ro.