Reciclarea lui Marx, sub zodia păcatului originar

Foaia de parcurs a stângii occidentale care încearcă să reînvie miturile anti-globaliste și anti-capitaliste, asumată de o mână de teoreticieni neomarxiști din România, începe să dea mlădițe și în rândul tinerilor și adolescenților revoltați care nu se regăsesc în niciun fel în ideologiile actuale. Pe scena politico-culturală autohtonă sunt pe de o parte acești teoreticieni care l-au citit și, ca să spun așa, l-au conspectat pe Marx din scoarță-n scoarță, dar și unii intelectuali vocali care „desființează“ marxismul, cu precădere prin intermediul mass-media, fără a fi citit măcar Capitalul, opera fundamentală a lui Marx – în treacăt fie spus, cele șase volume ale ediției complete sunt vândute de anticari la prețul salariului minim pe economie.

Este neomarxismul o utopie? Dacă da, atunci răspunde definiției potrivit căreia utopia este acel ceva care are un nume, dar nu are încă un loc. Dar dacă îl va avea? Desigur că în cazul acesta, ipotetic, nu îl putem pune pe același raft cu ideologiile secolului trecut, precum nazismul, fascismul, comunismul, legionarismul, care au fost considerate a prióri utopice, pentru ca ulterior să facă milioane de victime; sau, în prezent, cu autocrația putinistă, care a făcut și continuă să facă mii de victime în Ucraina. În acest caz, totuși puțin probabil, nu va curge sânge, dar nici lapte și miere.

Diplomatul de carieră, teolog și antropolog religios Teodor Baconschi și politologul Andrei Țăranu explică pentru Deutsche Welle fața și reversul neomarxismului occidental care a migrat și în mediul politico-cultural autohton.

„Extremismul Woke întreține simetric extremismul naționalist, xenofob, de care Putin are atâta nevoie, în toată Europa“

DW: Neomarxismul sau, altfel spus, lectura postmodernă a lui Marx pare să seducă tot mai mulți tineri în România, aliniați la realitatea din societățile Europei occidentale sau din SUA. De unde am plecat și unde ne aflăm?

Teodor Baconschi: Genealogia ideatică a postmodernismului și poststructuralismului e bine cunoscută, dar implică un paradox: cultura franceză din anii ’60 – dominată de marxiști anti-americani – a reușit să cucerească, un deceniu mai târziu, scena academică din SUA. Baudrillard, Deleuze, Derrida, Foucault, Lyotard și alții ca ei s-au cuplat astfel cu gândirea unor Edward Said sau Rorty, au recuperat gândirea Școlii de la Frankfurt (mai ales Marcuse) și a psihanalizei disidente (Lacan) pentru a impune discursurile, conceptele și contra-narațiunile unui nihilism axiologic „revoluționar“, care a pregătit religia politică Woke și diversele autocenzuri legate de implementarea corectitudinii politice. Interesant e că unii dintre acești autori – mai ales maeștrii semioticii și ai istoriei mentalităților – au pătruns la noi nu prin mimetismul sincronizărilor postcomuniste, realizate odată cu integrarea țării în UE și NATO, ci chiar din anii ’80.

Cum îți explici că regimul Ceaușescu a putut fi penetrat în cea mai neagră perioadă a sa, în care cenzura și chiar autocenzura funcționau impecabil?  

E de presupus că Moscova a încurajat aceste breșe, socotind că până și marxismul heterodox e preferabil capitalismului liberal. Poate că foștii soți Sollers-Kristeva ar avea ceva de povestit în acest sens.

Azi, respectivele curente sunt destul de avansate în zona de științe umaniste a universităților din România, dar asta s-a întâmplat nu doar din oportunism și mimetism intelectual, ci și pentru că finanțările externe merg aproape exclusiv spre proiectele de cercetare afiliate acestei ortodoxii ideologice. 

Ce definește ceea ce numești „ortodoxie ideologică?“

Fenomenul e ambivalent: partea lui bună e că accelerează o seamă de necesare demitologizări istorice și contribuie la progresul social, sporind sfera drepturilor civile într-o democrație „originală“, care seamănă destul de mult cu sistemul din Rusia postsovietică. Partea lui funestă ține de atacul la valorile creștine și liberal-conservatoare, înlocuind drepturile individuale cu un soi de dictatură soft a minorităților de orice fel. Extremismul Woke întreține simetric extremismul naționalist, xenofob și izolaționist, de care Putin are atâta nevoie, în toată Europa.

Extremismul naționalist a făcut sute de mii de victime, în regimul legionar și în temnițele totalitarismului comunist în care și-au pierdut viața elitele politice, culturale, religioase după asasinarea monarhiei. După 1990, mai întâi C.V. Tudor iar acum premianta vocalizelor, Diana Șoșoacă, și corifeii AUR calcă pe urmele aceluiași extremism. Publicul lui George Simion este tot mai numeros și joacă la scenă deschisă. Nu cumva ne îndreptăm spre o demisie implacabilă a democrației?

Convingerea mea este că democrații români, de la cei socialiști până la cei care aderă la conservatorismul pro-occidental – bine simbolizat, bunăoară, de un Roger Scruton –, trebuie să conlucreze pentru a limita derivele extremiste: nici inchiziția Woke, nici neolegionarismul corcit cu național-comunismul epocii Ceaușescu nu servesc interesul României și cauza libertății. Avem nevoie de o evoluție cuantificabilă, în termenii democrației funcționale, nu de noi revoluții, confiscate de unii și de alții.

Teodor Baconschi este antropolog religios, diplomat, teolog, doctor în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor (Universitatea Paris IV, 1994), politician (2010-2016). A fost ambasador al României la Vatican, în San Marino, Portugalia, Franța și Andora și ministru al Afacerilor Externe.

„Nu poți să înțelegi ideologiile secolului XX fără să studiezi marxismul“

DW: Neomarxiștii acoperă o scenă restrânsă în România, în situația în care marxismul e repudiat după ureche chiar și de către unii intelectuali, fără a mai vorbi de internauți sau de unii recruți analfabeți funcțional din mass-media. Au vreun cuvânt de spus acești pionieri de secol XXI care îl recitesc, într-o cheie postmodernă, pe Marx?

Andrei Țăranu: Ei sunt mai degrabă postmarxiști decât neomarxiști. Termenul „neomarxism“ nu acoperă absolut nimic. Iar postmarxiștii sunt extrem de necesari în peisajul politico-cultural sau culturalo-politic din România, pentru că acest peisaj a fost și continuă să fie dominat de o expresie conservatoare de dreapta anticomunistă care a obosit de propria-i importanță și care nu mai spune nimic generațiilor care au astăzi 20-30 de ani și care nu au și nu au avut nicio legătură cu comunismul.

În al doilea rând, ei reprezintă ceea ce se numește „gândirea critică“, adică epoca postmarxistă de după anii ’60 legată de Școala de la Frankfurt, tot ceea ce înseamnă această gândire critică a societății capitaliste, postcapitaliste, a capitalismului târziu.

Ei sunt printre cei foarte puțini care mai au ceva de spus în spațiul cultural românesc. În rest, avem tot soiul de linii conservatoare care nici măcar nu se mai obiectivează cu realitatea.

Acest curent este de actualitate și în Europa sau SUA, unde asistăm deja la un semnal de alarmă care avertizează că cea mai puternică economie a lumii ar putea intra în recesiune. Ne amintim că în timpul crizei din 2007-2012 blocajele financiare au paralizat economia, iar unul dintre costuri a fost dispariția a 9 milioane de locuri de muncă.

E de actualitate oriunde. Capitalismul de secol XIX și neoliberalismul de secol XX au intrat în criză odată cu criza din ’96-2000 și practic și-a dat suflarea în timpul crizei din 2007-2012. Acum mai sunt ultimele spasme ale acestui capitalism târziu și vedem că sunt multe societăți care i se opun și găsesc alte formule.

Din nefericire, în România nu avem decât foarte puține persoane care să citească cu minte critică genul ăsta de literatură, mă refer la Theodor Adorno, Herbert Marcuse, Jürgen Habermas și alții, rămân doar în acel spațiu profund anticomunist, repet, sunt discuții care nu mai spun nimic noii generații.

În spațiul public sunt antimarxiști înverșunați care de fapt nu l-au citit pe Marx, și nu mă refer doar la internauți, la „ucenicii vrăjitori“ din mass-media, ci și la jurnaliștii vedete sau la intelectualii cu mare vizibilitate.

Asta e adevărat. Acum, mai trebuie spus ceva. Marx este un autor de secol XIX, este în bună măsură depășit, dar își păstrează, să spunem, savoarea prin faptul că el a fost cel care a creat conceptul de „capitalism“. Capitalismul în sensul lui Marx este capitalismul de secol XIX - început de secol XX. Există o literatură mult mai serioasă după anii ’60 care reinterpretează marxismul, care îi vede limitele și care îl conexează cu alte situații socio-economice. La facultățile de științe politice din universități e imposibil să nu predai marxismul ca ideologie politică, alături de liberalism, conservatorism, democrație creștină și așa mai departe.

Studenții cărora le predai ideologiile politice sunt receptivi, sunt printre ei persoane atrase de Marx și de ideologia marxistă? Nu mă refer aici la studiul obligatoriu pentru a trece examenele.

Unora le place, altora nu le place. Nu poți să înțelegi ideologiile secolului XX fără să studiezi marxismul. Cum poți să vorbești despre freudomarxism, despre ecologism, despre libertarianism, ca să-l pui în opoziție, fără să știi noțiuni fundamentale despre marxism? E absurd.

Andrei Țăranu este profesor universitar doctor la Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA și profesor asociat la Universitatea Federico II Napoli. Predă doctrine și ideologii politice, printre care și ideologia marxistă. Este membru fondator și fost președinte al Societății Române de Științe Politice.