România: dronele, complicitățile și liniile roșii

O țintă aeriană a traversat aseară frontiera României în zona Eforie Nord pe direcția Topraisar, după cum a anunțat Ministerul Apărării, care nu a spus încă dacă a fost vorba despre o dronă sau despre o altă armă ofensivă. În orice caz, pare să fi fost ceva periculos, devreme ce au fost ridicate două aeronave F-18 ale Forțelor Aeriene Spaniole, de la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu, și alte două aeronave F-16 ale Forțelor Aeriene Române, de la Baza Borcea. 

Acum două săptămâni, după un atac rusesc cu drone în Ucraina în apropiere de frontiera autohtonă, au fost ridicate tot patru aeronave militare. În total, în 2024 au fost declanșate zece alerte din cauza prezenței Shahedurilor rusești importate din Iran în spațiul autohton sau în proximitatea lui. Cu toate că dronele rusești trec razant pe lângă granițele românești, intră în spațiul național sau chiar se prăbușesc în mod periculos în apropierea unor comunități din Delta Dunării, legile militare nu au fost modificate în așa fel încât să poată fi doborâte cu ușurință. De fapt, pe timp de pace nu există mijloace de reacție radicală în cazul violării spațiului maritim, terestru sau aerian.

După toate incidentele care au avut loc la granița româno-ucraineană în ultimii aproape doi ani, abia acum zece zile a fost publicat de MApN un proiect de lege prin care să fie reglementate operațiile militare atunci când „nu este instituită starea de urgență, de asediu sau declarată starea de mobilizare sau de război”. Adică exact situația actuală, în care un stat considerat inamic sfidează legile internaționale și nu are nicio problemă să-și dirijeze dronele pe deasupra României. Nici formulările din acest proiect nu sunt, însă, foarte clare sau nu destul încât să determine Rusia să nu mai testeze România și, prin intermediul ei, NATO. Proiectul precizează că, pe timp de pace, misiunile și reacțiile militare „se realizează în cazul iminenței sau existenței unor acțiuni, fapte sau stări de fapt, capacități, strategii, intenții ori planuri” care „pot afecta valorile, interesele și obiectivele naționale de securitate” și pun în pericol „direct sau indirect securitatea națională, prin afectarea caracterului național, a suveranității, independenței, unității și integrității teritoriale, a funcționării normale a instituțiilor statului, a vieții și integrității fizice a cetățenilor și a organizării comunităților umane”. Deocamdată dronele rusești nu pun în pericol niciun element din cele enunțate de noul proiect de lege, ele doar demonstrează disprețul Kremlinului la adresa Bucureștiului. Deci Rusia poate continua să zburde nestingherită deasupra țării, știind că nu vor exista cu adevărat reacții militare prin care să fie pusă la punct. 

Spre deosebire de oficialii români împăciuitori cu acțiunile ostentative ale Rusiei, care tot spun de fiecare dată că nu a fost niciun pericol, ministrul polonez de Externe, Radosław Sikorski, crede că Polonia și alte țări care se învecinează cu Ucraina au datoria de a doborî rachetele și dronele rusești înainte ca acestea să intre în spațiul lor aerian, în ciuda opoziției NATO. Polonia și Statele Baltice sunt mai hotărâte și mai transparente atunci când ajută Ucraina sau când îi cer Alianței Nord-Atlantice măsuri mai dure împotriva Rusiei, de aceea și marile cancelarii occidentale reacționează mai des atunci când e vorba despre amenințările rusești la adresa lor. În schimb, Vestul nu reacționează aproape niciodată când dronele rusești trec sau se prăbușesc în România. De ce? Pentru că Bucureștiul preferă să nu spună prea multe despre Rusia, să nu o transforme cu adevărat în inamic în ochii opiniei publice: nu doar din motive electorale, ci mai degrabă din cauza unor reflexe mai vechi de a nu-i deranja sau supăra pe vecinii din Est. De altfel, multă vreme oficialii români au negat că dronele rusești ajung și pe teritoriul național. Așa că marile cancelarii din Vest respectă această strategie a vigilenței în discreție și nu spun, la rândul, lor nimic. 

Războiul de la graniță e aproape ignorat de liderii politici români. O apatie care durează, în ciuda declarațiilor șefului Statului Major General, Gheorghiță Vlad, despre necesitatea unei „descurajări credibile și eficiente” și a semnalelor de alarmă pe care le-a tras încă de acum aproape un an, când a spus între altele că Armata nu-și poate folosi armamentul din dotare pe timp de pace, în afara obiectivelor militare sau a terenurilor de instrucție. Șeful Armatei Române se așteaptă la o escaladare din partea Rusiei, dar liderii politici îl ignoră, deși despre extinderea războiului se vorbește deja deschis în Vest. De curând, în timpul unei audieri în Bundestag, șeful contraspionajului german Bruno Kahl a declarat că Moscova ar putea ataca NATO până la sfârșitul acestui deceniu, că între timp Moscova se pregătește de noi „acțiuni hibride” și că vrea să „testeze liniile roșii ale Occidentului”.

În România, Rusia testează în mai multe feluri și de mai multă vreme diferite linii roșii și tot soiul de loialități persistente față de Moscova. Tăcerea Bucureștiului demonstrează încă o dată balansul istoric al țării între curaj și complicitate.