România moare pe limba analfabeților

DW: Domnule Gabriel Liiceanu, imediat după căderea comunismului ați creat Editura Humanitas, un proiect cultural despre care ați mărturisit că l-ați fundamentat încă din anii regimului totalitar, când cultura era implacabil cenzurată de cerberii comuniști. Humanitas a fost de la început și continuă să fie pentru români un mesager dinamic al culturii universale. În urmă cu două zile, Asociația Editorilor din România (AER) a dat un comunicat, „Cultura scrisă în pericol”, din care citez: „Orice creştere a nivelului TVA pentru carte, în condiţiile în care România are cea mai mică piaţă de carte pe cap de locuitor din UE, va creşte riscul de insolvenţe şi falimente în acest sector”. Piața de carte implică editorii, librarii, bibliotecarii și, desigur, cititorii. Unde ne aflăm în ceea ce privește cultura scrisă?

Gabriel Liiceanu: Voi spune patru lucruri pornind de la comunicatul Asociației Editorilor din România. Primul lucru ține de o remarcă metafizică de bun simț, așadar pe înțelesul tuturor. Un expert în neurologie contemporan, William Calvin, a stabilit că drama conflictuală în care trăiește specia noastră de la începuturile ei și până astăzi se datorează faptului că Brutarul Cosmic ne-a scos încă necopți („căzuți”, dar rău căzuți, în termeni biblici) din cuptorul evoluției. Ce anume am putea face noi, oamenii, cu produsul care suntem, pentru a nu ne mai fi la tot pasul rușine cu noi? „Eu, unul, spune William Calvin, aș paria [pentru viitor – n.n.] pe educația îmbunătățită ca sursă majoră de ameliorare a funcționării noastre...”. Matthew Arnold, care a trăit în secolul al XIX-lea, a fost un redutabil critic literar englez, supranumit „apostolul culturii”. El a dat culturii această definiție: „Căutarea perfecțiunii noastre prin familiarizarea, în chestiunile care ne privesc cel mai îndeaproape, cu cele mai bune lucruri gândite și spuse pe lumea asta”. Definiție într-adevăr superbă, simplă, clară, pentru că ea presupune conservarea, transmisia și asimilarea a tot ce a dat mai bun specia umană prin selecția de valori făcută de la o generație la alta. O omenire cultă ar fi, așadar, cea care, citind, ar selecta generațional cei mai buni neuroni ai umanității.

Omologul „apostolului englez al culturii”, dar mai profund metafizic decât acesta și mai convingător prin „metafora cărămizii”, a fost la noi Constantin Noica. Făcând din cultură forma supremă de igienă a minţii, culturalismul lui Noica nu a fost numai opoziția în epocă la diversele variante de umilire a spiritului. Soluția culturalistă a lui Noica pornea de la convingerea că numai cărțile vor putea salva lumea.

DW: Vă rog să dezvoltați această credință, aș spune această teoremă a spiritului care l-a călăuzit pe filosoful de la Păltiniș.

Raționamentul lui era următorul. Calitatea unei construcții depinde de cea a cărămizii din care e făcută. Cărămida din care este alcătuită construcția socială e individul. Calitatea construcției sociale depinde de calitatea indivizilor din care e făcută societatea. Calitatea indivizilor e legată de inteligența lor, de competența lor și de respectarea valorilor de conviețuire. Ca și Matthew Arnold, Noica era convins că, citind marile cărți ale lumii, oamenii vor absorbi valorile pe care le-a lăsat fiecare generaţie în urma ei și că, astfel, prin acumulări optime progresive, ei vor deveni cu toții „fiinţe alese”. Vom fi o catedrală mirifică, o clădire temeinică, una la care câteva generații trudesc, cu geniu și dăruire, ca s-o ridice într-un secol, și pe care o alta o distruge în câteva zile, ceasuri sau clipe, după cum e dotată specia noastră în acel ev al istoriei: cu tunuri, bombe sau rachete. Când societatea va fi construită din cărămizi una și una, pacea va fi „eternă” și bunăstarea generală și fericirea vor fi pe măsură.

DW: Concret, la asimilarea culturii prin filele cărții unul dintre actori ar trebui să fie statul român, prin ministerele de resort, care să contribuie, sub diferite forme, la finanțarea editurilor și, în consecință, să ofere o gură de oxigen pieței de carte din România.

Adecvarea „metaforei cărămizii” și adevărul raționamentului noician sunt lesne de verificat în cazul țării noastre. România este pe ultimul loc la toți parametrii majori ai civilizației europene pentru că are cei mai mulți analfabeți funcționali, cea mai mică piață de carte din Europa raportată la numărul de locuitori (ba chiar, la o populație jumătate cât cea a României, Ungaria are o piață de carte de 2-3 ori mai mare) și cel mai mic, spre nul, sprijin de stat acordat cărții. Așadar, ca societate, se poate trăi și fără să citești, dar se poate trăi doar o vreme, din ce în ce mai prost, până la mizeria ultimă și, în final, dispărând printr-o moarte istorică rușinoasă, scâncind letargic și patriotic, cu ultimele puteri, „noi suntem români!”.

DW: Fondul de carte al unor biblioteci a rămas la fel de sărac, la fel de precar ca în anii comunismului. Sunt mii de biblioteci în România, și nu doar în mediul rural, cu rafturile prăfuite, în care fondul de carte nu a mai fost reînnoit de decenii. Din păcate, în această situație sunt și numeroase școli și facultăți, ceea ce e strigător la cer.                                                

Un lucru, spus răspicat în comunicatul AER, privește obligativitatea guvernului de a respecta legea bibliotecilor nr. 334/2002, care prevede reînnoirea anuală a stocului de carte al oricărei biblioteci cu câte 50 de cărți la mia de locuitori. Acest obiectiv minimal a fost ratat cu peste 82% prin nealocarea de fonduri suficiente Asociației Naționale a Bibliotecilor Publice. Nerespectarea acestei legi descalifică statul român ca stat de drept și periclitează în mod nemijlocit viitorul țării noastre, condamnând-o la dispariție istorică, așa cum am spus.

DW: Ce pârghii are la îndemână statul pentru a susține o reformă, să-i spunem a spațiului culturii scrise, în care editurile alături de biblioteci  ̶  punctez din nou situația dezastruoasă a bibliotecilor școlare  ̶  să fie în centrul atenției decidenților politici?                                           

Care este prima măsură guvernamentală care ar înviora piața de carte în România? Răspuns: TVA zero la carte. De vreme ce în veniturile bugetare ponderea TVA la carte atârnă cât un fulg (ea este de ordinul 0,34%), iar în presiunea pe piața de carte TVA (fie ea și de 5%) atârnă cât un bolovan, TVA zero la carte ar fi apă vie pentru carte și pierdere spre 0 pentru buget. Altfel spus: statul n-ar pierde nimic, cultura tipărită ar trage o solidă gură de aer. În sfârșit, înviorarea imediată a pieței de carte în România ar presupune revenirea la voucher-ul pentru carte la toți profesorii din România, care a fost introdus pe vremea prim-ministeriatului lui Emil Boc (timp de un an și jumătate) și suspendat în 2009, odată cu intrarea în perioada de austeritate. De voucher-ul de 100 de euro pe lună au beneficiat cei 200.000 de profesori din România. El a costat statul român 20 de milioane de euro pe an, sumă care se apropie de șpaga incriminată de procurori pentru recenta prelungire a concesionării spațiilor magazinelor duty-free la aeroportul Otopeni. Cam atât despre șansele de supraviețuire ale României în următorii cincizeci de ani.

Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, este doctor în filosofie al Universității din Bucureşti. A fost cercetător la Institutul de Filozofie şi la Institutul de Istorie a Artei, iar după decembrie ᾿89 profesor universitar la Facultatea de Filozofie a Universității din București. Printre cărțile publicate: Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii, Jurnalul de la Păltiniș, Apel către lichele, Ușa interzisă (Jurnal), Dragul meu turnător, Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie.