Salvați patrimoniul cultural!

Una dintre ele, cea de pe str. Mateevici 111, are o istorie legendară.

Aici fost sediul Sfatului Țării – parlamentul liber ales al Republicii Democratice Moldovenești – care la 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu Regatul României. Acum clădirea găzduiește Facultatea de Artă Teatrală, Coregrafică și Multimedia. Pe 12 octombrie 2022, am avut prilejul să asist la examenul de Arta Vorbirii, unul mai neobișnuit, lucrat independent de studenții de la anul II Actorie – disciplină la care îi au ca profesori pe Lucia Pogor și Gheorghe Pietraru.

„Adevărul e gol și-i cade tencuiala”

Așa și-au intitulat studenții acest examen-performance, conceput ca un periplu prin labirintul acestei clădiri funambulești care, odată pătruns în interior, îți dă senzația de dilatare abnormă a spațiului, exact precum conacele englezești populate de fantome. Doar că sediul AMTAP nu te îndeamnă deloc la visări romantice și aventuri cu iz dickensian, ci la regrete, stupori, indignări.

De vină este aspectul delabrat al clădirii. Edificiu istoric și de arhitectură de importanță națională, introdus în Registrul monumentelor de istorie și cultură al municipiului Chișinău, fostul sediu al Sfatului Țării – cel care ar fi trebuit să se bucure de maximă atenție în anii independenței Republicii Moldova! – este o mostră incredibilă de indiferență și dispreț nu doar față de patrimoniul nostru cultural, dar și față de condițiile de muncă și studiu ale profesorilor și studenților din această instituție.

Examenul de Arta Vorbirii a fost gândit ca o suită de fragmente-monolog din autori români și străini, clasici și contemporani, rostite pe parcursul unei inițieri peripatetice. Organizatorul evenimentului și „ghid” prin meandrele edificiului părăginit pentru publicul alcătuit din profesori de la AMTAP, studenți de la alte specialități, actori profesioniști și pur și simplu din iubitori de teatru, a fost studenta Anastasia Voleanski.

Aceasta – cu părul lung, desfăcut, dat pe spate – părea „România revoluționară” din tabloul lui Rosenthal. Vestimentația tinerei, în culori vii, roșu și negru, transmitea un mesaj.

Intervalele dintre escalele-monolog, umplute cu informațiile și comentariile călăuzei, reînviau istoria Basarabiei imprimată în pereții coșcoviți și-n dușumelele crăpate. Am aflat astfel că, din 1914, pe durata Primului Război Mondial, clădirea a găzduit un spital militar, iar din 1917 fostul gimnaziu de băieți a devenit sediul Sfatului Țării.

Examenul-escapadă a început într-o sală de clasă, unde studentul Ilie Pîrlog a prezentat un fragment din „Macbett” de Eugene Ionesco. Apoi publicul a fost scos din „tiparul comodității, inamicul progresului”, vorba călăuzei, și purtat prin „viscerele” imensei clădiri.

Așezat pe treptele scării de la subsol, Sergiu Vâzdoagă a recitat din „Paracliserul” de Marin Sorescu, după care, spre uluiala celor prezenți, întregul alai a fost poftit în baia insalubră (de tip turcesc) a băieților (AMTAP dispune numai de două băi funcționale, una pentru bărbați și alta pentru femei, accesul până acolo implică o adevărată probă de rezistență!). Aici, „călăuza” Anastasia Voleanski a dat glas unui fragment din „Șatra” de Zaharia Stancu despre mizeria umană în diversele ei ipostaze.

„Suntem oameni și noi, vrem și noi să mâncăm!”

La demisol, unde domină obscuritatea și te izbește mirosul de igrasie, am ascultat o bucată din „Pisica verde” de Elise Wilk, interpretată de Lucia Popovici. „Suntem oameni și noi, vrem și noi să mâncăm!” – declarația călăuzei a precedat monologul dintr-o altă cavernă a subsolului. Cățărat pe o schelă de construcții, lângă o încăpere ce servise cândva drept cantină pentru studenți și profesori, dar pe care rectoratul a considerat-o inutilă și a închis-o, Gabriel Curagău a declamat niște gânduri, terifiante, despre un anume fel de mâncare, din anii blocadei naziste a Leningradului, autor Vladimir Sorokin („Dostoievski-Trip”).

Pe Daniela Covali, înfășurată în cămașa de forță și flancată de doi infirmieri în alb, am descoperit-o într-o cameră zăbrelită, unde am trăit și noi, publicul, angoasa claustrării, pentru că ușa s-a închis în urma noastră exact precum cazemata unui spital de psihiatrie. Fragmentul declamat de studenta „sechestrată” a fost din „Fata dispărută” de Gillian Flynn.

La balconul-terasă, unde, din spusele călăuzei în roșu și negru, vor fi ieșit să se recreeze Pantelimon Halippa, Vasile Stroescu, Ion Inculeț, Anton Crihan și alți fruntași politici basarabeni ai anului 1918, studenta Renata Țurcan a interpretat un fragment din Ivan Vîrîpayev, „Conferința iraniană”, evocând cele patru drepturi fundamentale ale omului: 1. Dreptul la viață; 2. Dreptul la cunoștințe; 3. Dreptul la propria viziune asupra lumii; 4. Dreptul să iubească pe cine și cum vrea.

După lungi deambulări pe culoarele întortocheate, am găsit-o lipită de un geam cu lemnăria putredă, pe Cătălina Varaniță. Monologul ei a fost din Svetlana Aleksievici, „Războiul nu are chip de femeie”, și a rezonat cu totul special azi, în contextul crimelor de război ale Rusiei în Ucraina.

În sfârșit, urcați pe scările de fier forjat, spre etajul doi, am urmărit defularea unui tânăr dependent de stupefiante, care își făcea autoscopia în fața unei oglinzi, simbolizând un abis al eului – Nicolae Furdui a recitat din „Droguri” de Alexandra Zaharia...

O rușine, un scandal național

Nu știu ce note au primit evoluțiile actoricești din partea examinatorilor, dar actul artistic și civic al acestor studenți a trezit ecouri puternice și sigur au ajuns până la cabinetele ferecate ale rectoratului Academiei de Arte din Chișinău.

Șefii de la AMTAP nu pot refuza la nesfârșit responsabilitatea față de dezastrul administrativ și moral în care lâncezește instituția. Salvați sediul Sfatului Țării! Starea de plâns în care se află această clădire istorică e un scandal național, e o rușine pentru Republica Moldova!